Din cauza unui accident de la locul de muncă, Tony Iommi, prin intermediul trupei sale, Black Sabbath a creat genul doom metal. Dar puţini au îmbrăţişat acest stil. În anii '80 doar câteva trupe s-au apropiat de muzica prestată de Sabbath din anii '70: Pentagram, Trouble, Saint Vitus, Witchfinder General, Pagan Altar. Dar uite că de nicăieri, adică din Suedia, apare un băiat - Leif Edling care este atât fan Black Sabbath cât şi fan al poveştilor de tip fantasy. Strânge câţiva băieţi talentaţi, îi corupe cu gusturile sale şi în 1986 apare albumul de succes Epicus Doomicus Metallicus. Albumul a fost bun, original şi interesant la vremea sa şi e bun şi acum. Producţia muzicală este una excelentă, basul este sesizabil, chitările sunt melodice, gălăgioase, au tonalităţi joase şi înalte, tobele sunt clare şi uneori zgomotoase, iar vocea este fermecătoare pentru că Johan Längquist atinge toate notele posibile şi se simte că pune suflet în ceea ce face. Acest album este caracterizat de momentele calme, pasive formate din voce şi chitară acustică, urmate de cele explozive, deoarece vor ca tu să intri în atmosfera lor şi să te facă să apreciezi şi mai mult oferta lor epică de doom metal.
Atenţie! L-a început s-ar putea să vă pice greu, mai ales dacă nu sunteţi familiarizaţi cu muzica metal, dar nu vă temeţi pentru că am încredere că puteţi trece peste acel baraj de sunete şi că veţi putea aprecia albumul la adevărata valoare.
Melodii:
1. Solitude (05:37)
Melodia care descrie cel mai bine genul doom metal este aceasta. Schema este: singurătatea şi supărarea duce la dorinţa de a muri. Nu mai există cale de întoarcere. Tu îl aştepţi pe Îngerul Morţii şi nu invers. După circa 30 de secunde de văitare pe sunete non-metal, urmează şi mai multă dar de data asta acompaniată de chitara marca Black Sabbath. Mijlocul cântecului este secţionat de un solo genial de chitară cât toate zilele (fripte), care sparge monotonia specifică doom metal-ului pur. Este piesa cea mai cunoscută a trupei, nu cred că există concert fără ea. De la a te sătura de lumea asta (cuvintele eroului meu, Tommy Wiseau) până la "death means just life" mai e doar un pas.
2. Demons Gate (09:12)
Cine are chef de o excursie în lumea de dincolo? Vă promit că o să avem parte de o atmosferă orientală blestemată! "Beyond all nightmares I met my fate / an ancient passage surrounded by hate / scared I was with my hand on my cross / I went into the demons gate", spuse credinciosul. După voce nu mai este uman ci demon transformat de soartă. Pe urmă, auzim cântecul referitor la aşteptările noastre, ale oamenilor legate de Iad. Adică răutatea întruchipată, paradisul durerii, pedeapsă eternă, chestii obişnuite. După descriere avem parte un moment muzical aparent mort (04:22-04:35), dar adevărul este că ai nevoie de câteva secunde bune ca să deschizi porţile grele ale demonilor, urmat de călătoria nesfârşită în cartierul lui Scaraoţchi, pe un fel de speed metal (04:52-) condimentat cu ritmuri exotice (05:05-) şi solo-uri previzibil de bune. Aceasta este cea mai melodioasă piesă a albumului, pe locul 2 fiind Crystal Ball.
3. Crystal Ball (05:21)
Nu prea avem cine ştie ce poveste: Uită-te la glob şi poate te vei îmbogăţi. Cam atât. Din fericire melodia sună foarte bine. Vocalistul iese în evidenţă aici, într-un sens cu adevărat pozitiv. Dă culoare fiecărui cuvânt rostit, atinge note înalte, este lamentabil ("Please hear my call"), ceea ce vreau să spun este că aş vrea să-i cer în căsătorie vocea. Cât despre partea instrumentală, aceasta îţi oferă o senzaţie mistică pe tot parcursul piesei. Ştiu că de multe ori aţi trecut pe lângă raionul de Doom Metal din cel mai apropiat magazin de Gusturi Fine din cartier, dar de acum încolo ar trebui să puneţi mâna pe acest album şi să-l ascultaţi. Începeţi cu această melodie şi gustaţi din momentul special al acesteia de la min. 02:10 până la 04:00.
4. Black Stone Wielder (07:36)
Începe neconvingător cu un ritm lent, zgomotos şi nerafinat, adică o variantă de thrash metal de 3 ori mai lentă, apoi ne dă peste cap la 00:55, cu unul din cele mai bune ritmuri realizate de Candlemass. Şocul e prea mare, de unde şi până unde am dat-o în filme neo-noir mindfuck gen Angel Heart? Dar stai puţin, că e vorba de Betleem şi de întâmplarea din Biblie sau din altă carte inventată. Hai să revin la muzică totuşi. Se liniştesc apele (instrumentele muzicale) atunci când vocalistul îşi spune povestea şi după ce sunt rostite versurile "A star, a star is to come/ to light them the way to the one who is born", la min. 03:22 avem parte de un voiaj interstelar muzical. Urmează un solo de chitară propice pasajului de doom metal desfăşurat, apoi de la 04:50 până la 07.00 auzim mai mult versuri decât ritmuri interesante. Şi totuşi melodia este diferită faţă de celelalte de pe album, pentru că are un final de concert.
5. Under The Oak (06:55)
În următoarea melodie de jale, CINEVA ne spune sub stejar că îşi aşteaptă judecata pentru că el, altcineva sau ei (mesaj ambiguu) l-au trădat pe "Bunul" Dumnezeu. Domnul i-a anihilat pe toţi CEILALŢI şi acest CINEVA se roagă pentru cei morţi şi îşi aşteaptă soarta cruntă. Desigur că CINEVA este OMUL în povestea asta, dar mi-ar fi plăcut să nu includă cuvântul cheie "omenire" şi să rămână un mister identitatea speciei. Cât despre coloana sonoră, avem solo-uri de efect, sunete necăjite şi ritmuri osândite, toate potrivindu-se bine cu tema melodiei. Miezul piesei iese din tiparele doom metal-ului, utilizând deştept chitara acustică pe versurile "My heart, bleeding for my race / the traces of mankind sweeped out / by the hands of our Lord" Tristeţe totală îndeplinită.
6. A Sorcerer's Pledge (08:20)
Şi am ajuns la piesa mea favorită de pe album, care defineşte subgenul de doom metal propus de trupa suedeză. Versurile sunt serioase şi caraghioase dar interesante, instrumentele muzicale (inclusiv vocea) sunt la cote mari, scheletul cântecului este format din 3 părţi, ceea ce denotă o viziune progresivă, iar producţia din spatele melodiei este inspirată. În prima parte petrecem aproximativ 2 minute alături de vocalist, pe un fond de chitară acustică. Este vorba despre un vrăjitor bătrân care doarme într-un castel şi care aşteaptă clipa potrivită să revină la putere. În partea a doua avem parte de câteva riff-uri, dintre care unul este rapid (pentru nivelul doom metal-ului) şi altul senzaţional (02:50). Cel senzaţional (evident) este unul din riff-urile mele preferate, ajutat şi de studioul suedez de muzică. Reprezintă o plăcere absolută, doamnelor şi domnilor, chiar mai tare decât sexul! Privind versurile pot să spun că vrăjitorul consumă sângele virginelor pentru a întineri şi că într-o zi el se va înalţa. Ultima parte (05:45) pare deja o melodie space prog. rock, folosind claviatura, accentuând loviturile la tobe şi terminând cu nişte voci angelice. Spoiler alert! Întinerind atât de mult, vrăjitorul a devenit bebeluş şi a dispărut în neant. Îţi imaginezi ce film ar ieşi din fantezia asta brânzoasă?
Formaţie:
Leif Edling: chitara bas, versuri, compozitor
Mats Ekström: tobe
Mats "Mappe" Björkman: chitara ritmică
Klas Bergwall: chitara lead (non-membru)
Johan Längquist: voce (non-membru)
